Cultura Duhului - Архимандрит (Нойка) Рафаил - Страница 32

Şi zic asta fiindcă şi noi trebuie să o urmărim. Părintele Sofronie încuraja către asta, către firesc. Lui nu-i plăceau lucrurile prefăcute, comportamentismele şi manierismele. Nu-i plăceau deloc. "Smerenia", zicea, "e adevărat firească, lucru frumos, lucru sfânt". Şi frumos, sfânt şi firesc erau trei cuvinte care de multe ori erau în aceeaşi frază.

148

DESPRE OM

Antropologia studiază pe om ca să vadă ce este omul, dar noi studiem pe Hristos ca să vedem ce este omul. Hristos este Dumnezeu, dar este Dumnezeu care a venit în firea noastră, ca să ne arate ce este omul aşa cum L-a gândit El. Nici unul din fiii lui Adam nu a putut să ajungă la slava a ceea ce este să fie un om deplin. Şi atuncea Dumnezeu, ca un meşter, Şi-a "suflecat mânecile" şi S-a pus pe lucru ca să arate ucenicului cum trebuie să facă lucrarea. El, adică, S-a făcut Om, a intrat în firea pe care a înfăptuit-o El însuşi şi ne-a arătat ce este un Om

Ce era Adam înainte de cădere? Ce este cu păcatul, până la urmă9 Păcatul nu este numai o cunoaştere ca atare "a binelui şi a răului", cum a zis şarpele: "Veţi fi ca dumnezei, cunoscând binele şi răul".' Adică Dumnezeu, chiar fără de păcat fiind, cunoaşte binele şi răul, şi le distinge. Mâncarea este. o împărtăşire Adam s-a împărtăşit cu răul. Mâncarea este a primi viaţă din ceea ce mâncăm, a asimila, deci viaţa pe care a primit-o Adam de la împărtăşirea cu răul a fost o stricăciune, o otrăvire a vieţii lui.

Bineînţeles că Hristos a trăit în lumea asta şi, cum spune Sfântul Pavel în Epistola către Evrei, când arată ce fel de Arhiereu este Hristos pentru noi, zice că a fost om în totul ca noi, ispitit în toate ca şi noi, dar fără de păcat. El este singurul om care nu a alunecat de pe drum, care a ţinut calea adevăratei omeniri, de la început şi până la capăt, şi astfel a rezidit chipul omului, aşa cum îl făcuse El în Rai.

Şi ce era omul înainte de cădere? Păi era într-adevăr — cum am citit la Sfântul Serafim din Sarov — era un împărat al făpturii. Zice Sfântul Serafim că apa nu-l putea înneca, focul nu-l putea arde, animalele toate îi erau prietene, nu era supus muncii, chinului, ostenelii şi lucrurilor acestora: avea o desăvârşire pe care a pierdut-o după cădere.1

După cădere a intrat în şuvoiul acesta al vieţii animale, ca toate animalele. Ştiinţa nici nu poate distinge deplin între om şi animal. Adică, ştiinţa a recunoscut că offîut este un "animal" de o inteligenţă superioară, chiar dacă uneori a încercat să dezmintă şi acest lucru. Fără înţelegere în duh, nu este cu putinţă deplin a distinge între om şi animal.

Deci Hristos, trăind o viaţă fără de păcat, a fost singurul Om care şi-a trăit firea din zămislire până la moarte desăvârşit. Şi ee se întâmplă? Firea omenească fiind una, toţi ne împărtăşim cu ea. Lucrarea lui Hristos a fost împărtăşirea firii omului, pe care trăindu-o desăvârşit, a vindecat-o. Astfel, în firea muribundă de la Adam încoace, El a adăugit un nou potenţial: reîntregirea firii, vindecarea ei totală, până la învierea din morţi (chiar şi a trupului, la trâmbiţa de apoi), şi şederea de-a dreapta Tatălui. Dacă ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, noi ne împărtăşim cu Omul în a cărui Persoană s-a reîntregit firea. Şi atunci noi ne împărtăşim cu această reîntregire şi, fiecare pe calea vieţii lui, ne putem însuşi

150

această vindecare, adăugând nevoinţa noastră ca act al liberei noastre alegeri.

Să ştiţi că mai adevărat decât aspectul moral al căderii omului este chipul căderii, ca boală; acesta este un aspect fiinţial: păcatul este firea însăşi care s-a îmbolnăvit, s-a otrăvit, şî moartea nu este numai moartea trupească, ci mai ales în duh — un pic din ceea ce spuneam în seara aceasta: vai nouă că ne îndulcim de lucruri care nu pot îndulci, fiindcă nu cunoaştem gustul adevăratelor îndulciri — ale harului Duhului Sfânt! Am murit pentru acelea — nu le simţim, nu le putem dori.

în Hristos se dobândeşte puţin câte puţin însănătoşirea fiinţei fiecărei persoane omeneşti, împărtăşindu-se cu acea Persoană în Care firea a fost reîntregită. Este încă un aspect pe care l-am înţeles mult mai târziu: Adam nu a fost un om întreg, în sensul că firea lui nu şi-a săvârşit călătoria de la Alfa la Omega (Hristos spune: "Eu sunt Alfa şi Omega — începutul şi sfârşitul"1). Adam s-a născut pe pământul acesta şi, cum spune Liturghia Sfântului Vasilie, "Dumnezeu i-a făgăduit viaţă vecinică în paza poruncilor"._Or, prima poruncă pe care a întâlnit-o, unde evident că avea să vină şi ispitirea (adică cercarea poruncii — Domnul a lăsat şi a îngăduit, cum face întotdeauna, ca ispititorul să-l încerce pe Adam, că ispită înseamnă încercare), Adam nu a ştiut să o păzească.

In cuprinsul întregii firi omeneşti Adam reprezintă copilăria omului. Copilul, drăgălaş, frumos, înduioşător, are o oarecare desăvârşire, o nevinovăţie, o curăţie, dar cu toate acestea o neştiinţă, o nedesăvârşire, o necoacere care este tocmai groaza părinţilor: de exemplu, copilul meu poate să cadă în foc, în apă, de pe terasă, să-l "ia ţiganul" sau mai ştiu eu ce, fiindcă el habar nu are, nu ştie să se apere, şi într-un anume fel Adam, deşi era un om adult care putea înţelege, totuşi într-un anume înţeles era nedesăvârşit, în sensul că avea nevoie de o coacere prin trăire.

Şi porunca lui Hristos — că Hristos era Cel ce vorbea cu Adam în Rai, Cuvântul Iui Dumnezeu este cel care întotdeauna a vorbit cu omul din partea Tatălui — avea să-l călăuzească pe o cale încă neştiută lui Adam, cu toată "desăvârşirea" lui pe care o avea; dar el s-a poticnit la prima piedică. Prima oară când a venit glasul străinului (de aceea l-am asemănat cu un copil în neştiinţa sau nevinovăţia lui) ar fi trebuit să ştie să asculte de Dumnezeu cu mai multă dragoste, cu mai multă încredere, cu mai multă credincioşie; dar iată că s-a lăsat amăgit şi a căzut, poticnit de "glasul străinului"1

Adam atuncea a rămas un om pământesc, în timp ce pământul este o trecere numai, toată lumea asta, toată viaţa este o trecere; dar omul nu este un animal al pământului, şi nu se poate îndestula cu el, cu ale pământului. Şi dacă nu ştim să vedem aceasta în duh, o putem vedea măcar în ale păcatului — uitaţi-vă la orice viaţă a păcatului, nu numai în viaţa noastră: sunt tot felul de romane unde vedem că nici un păcătos, niciodată, nu şi-a găsit o împlinire totală, şi fiindcă nu îl poate împlini păcatul, caută cu şi mai multă poftă şi râvnă; trebuie chiar să îşi aţâţe pofta când slăbeşte, fiindcă toate poftele astea lumeşti, ca tot ce este lumesc, slăbesc la un moment dat. Când ai terminat de mâncat şi nu-ţi mai este foame, dacă vrei totuşi să mănânci, ca să te îndulceşti de bucuria de a mânca, ce faci? E, ca şi romanii din vechime, orgiile lor, şi aşa mai departe Dar ce plăcere este aceea7

152

Fapt este că nu numai cu mâncare va trăi omul, "nu numai cu pâine, ci cu tot graiul care iese din gura lui Dumnezeu;"1 şi dacă omul ştie de unde îi vine nesaţul acesta, apoi duhul în el este de nesăturat cu ale lumii, cu ale materialităţii, fie ele drepte sau păcătoase.

Hristos este singurul Om care a întregit firea omenească, ducând călătoria omului nu numai de la zămislire şi până la moarte, ci şi după aceea. Unde9 Vedem în icoana învierii pe Hristos ridicând din iad pe Adam şi pe Eva, iar în icoane mai mari şi mai complete recunoaştem Prorocii din Vechiul Legământ, pe David, pe Solomon, până şi pe loan Botezătorul. Adică, oricât de sfinţi erau, nu ajungeau să-şi împlinească firea, să fie cu Tatăl.

Iisus Omul a fost singurul care după Înviere, sau poate să zicem la înviere, a rezidit omul adamic, cel dinainte de cădere Un Om ce nu mai are nevoie să bată la uşă: "Deschideţi-mi!" Intră, iese, apare, dispare, nu mai ţine de legile firii, poate mânca — a mâncat peşte şi nişte miere înaintea Ucenicilor — dar nu mai era supus legilor la care noi suntem supuşi.