Cultura Duhului - Архимандрит (Нойка) Рафаил - Страница 31

Sunt greu de definit toate noţiunile astea duhovniceşti. "A mări" este a face mai mare, a-L mări pe Dumnezeu este a-L face mare între celelalte care ne întâmpină în viaţa noastră; dar "a-L slăvi pe Dumnezeu" se simte ca un lucru mult mai înalt — trăirea acestui cuvânt, "slavă", se simte ca un lucru mult mai duhovnicesc.

Nu atâta am evitat cuvântul, cât nu mi s-a prezentat contextul în care să-I întrebuinţez, că vorbeam de dreaptă slă\'ire; or "dreaptă mărire" nu există nicăieri în limba greacă "Biserică dreptmăritoare" nu există în limba greacă, asta-i o confuzie a gândirii noastre, confuză încă. Şi gândirea cred că-i mai puţin confuză decât graiul care ne-a rămas confuz din istoria noastră. Este încă un lucru pe care trebuie să-l conştientizăm, şi oarecum să-l punem la punct, iar punerea la punct — să mă iertaţi, fraţi savanţi! — nu de la filologie o nădăjduiesc eu, cât de la liturgică. Conştiinţa cuvântului se naşte în liturgică şi în rugăciune. Şî după aceea ştiinţa, de exemplu filologia, poate să-şi manifeste puterea ei. Dar trebuie întâi conştiinţă duhovnicească, conştiinţă liturgică.

întrebare: în legătură cu aceasta, ce credeţi despre traducerile în limba română ale Sfintei Scripturi şi ale cărţilor de cult9

Părintele Rafail: în realitate, ar trebui refăcute dintru început Este cumplit, vă spun! Dacă am întâlnit Biserica noastră în limba greacă şi în traducerea slavonă, şi am revenit la limba noastră, vă spun, trăiesc cu multă durere tot ce întâmpin Dar nu ştiu dacă în perioada aceasta a istoriei se va mai putea face ceva, fiindcă traducerea începe totuşi cu o viaţă îmbunătăţită, cu o înţelegere liturgică. Nu poţi cu dicţionarul, să te uiţi în greacă şi să traduci în română, trebuie să ai trăirea în greacă, ba chiar în slavonă dacă ai avea-o. Slavona e aproape un "decalc" al limbii greceşti, dar slavona nu a fost tradusă de slavi. Toată liturgica şi Scripturile au fost traduse începând cu Chirii şi Metodie, doi sfinţi ai limbii

144

greceşti. Ce au trăit ei în limba lor, au transpus într-o limbă pe care o cunoşteau foarte bine. Dar aceste traduceri n-au fost destul, ci au fost diortosite de Sfântul Maxim Grecul, un monah vatopedin, de la Muntele Athos, care a diortosit din cap până în coadă tot ce a existat în Biserica Slavă, şi a făcut o lucrare minunată. Că zic, astăzi, dacă s-ar pierde greaca şi ai traduce cuvânt cu cuvânt din slavonă, ai cădea aproape exact pe ce fusese înainte.

Ei, asta trebuie să fie româna, şi româna noastră e capabilă, româna noastră are un mare potenţial, dar n-a fost cine să-l actualizeze în istorie. Or astăzi nu cred că mai este nici putinţă, nici timp. Cred că suntem la sfârşit de istorie^ Nădăjduiesc totuşi că se va p" uteâ face şi lucrul acesta, dar dacă nu se va putea face, rămâne cuvântul din Apocalipsă: "Altă povară nu îţi pun: ce ai, păstrează". Adică, de bine de rău, în traducerile astea — cu care atâta m-am mâhnit înainte, dar aveam puţin de-a face cu ele, şi mai ales acuma, că opt ani am fost numai în asta — totuşi ceva din adevărata dreaptă slăvire se păzeşte, şi poate e destul ca să ne mântuim. Aşa că, în cel mai rău caz, "ce avem să păstrăm;" dar să nu pierdem mai departe! Dar bine ar fi să conştientizăm din ce în ce mai mult, şi poate, ca Cenuşăreasa, înainte de miezul nopţii să ajungem şi noi la o conştientizare mai deplină. Şi cred că e cu putinţă. Dar asta între Dumnezeu şi neamul meu.

întrebare: Este oportună o actualizare a limbajului din cărţile de cult9

Părintele Rafail: Depinde ce numiţi actualizare Ce numesc eu actualizare este făurirea unui grai care exprimă într-un mod vrednic ceea ce vrea să exprime. Şi aici este unde prihăneş£-eu limba noastră, că nu destul de deplin exprimă cele ale duhului. Şi poate! Că, vă spun, şi franceza are problema asta, dar franceza nu poate, nu are! în franceză cred că trebuie nu ştiu câte generaţii de monahi care să prelucreze o limbă liturgică. La noi este potenţial! Deci asta-i actualizare. Dar ca să-mi băgaţi în limbajul bisericesc toate franţuzismele, cu care ne-am încărcat limbajul de la Heliade-Rădulescu şi până astăzi — mersi, nu! Iertaţi-mă! Dulcele nostru grai să nu fie doar o piesă de muzeu undeva, la Muzeul Satului din Bucureşti. Dar putea-vom? Nu ştiu… Vă spun şi lucrul acesta: aş fi evitat, aproape, întrebarea, dar dacă mi-aţi pus-o, apăi "crezut-am, pentru aceea" vă răspund.

întrebare: Aţi pomenit de Stareţul Mănăstirii Essex, Părintele Sofronie; vorbiţi-ne despre experienţa vieţuirii Sfinţiei Voastre alături de acest Părinte duhovnicesc, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.

Părintele Rafail: în legătură cu ce ziceam, că sfinţenia nu este un lucru pe care l-a gândit Dumnezeu, pentru câţiva, mai nainte de veacuri, şi pe acei câţiva, când s-au născut, i-a pus pe un piedestal înalt, Părintele Sofronie, poate mai presus de multe lucruri, aprecia firescul. Şi el era un om aşa de firesc! într-una din Evanghelii se zice că Apostolilor li se împietriseră inimile, erau obişnuiţi cu minunile pe care le făcea învăţătorul. Vedeţi firescul sfinţeniei şi cum te poţi blaza, cum ţi se poate uri cu binele! Asta contemplam, într-un oarecare grad de conştient, când eram cu Părintele Sofronie; observam că mă obişnuisem cu Părintele Sofronie. Acesta-i un element între multe altele; aş putea să vorbesc zile întregi dar, nu ştiu de ce, elementul acesta ai firescului îmi vine întâi.

Până unde mergea el9 în bătrâneţile lui, Părintele Sofronie nu mai primea, nu mai putea nici să spovedească

146

nici să vorbească cu oamenii Ne lăsa nouă asta. Rareori dacă mai venea, un Episcop, să zicem — a venit înalt Preasfinţitul Serafim, Mitropolitul Germaniei, şi atuncea Părintele Sofronie a făcut un efort să vorbească cu dânsul, dar asta doar cu foarte rare ocazii. Dar dacă era cineva bolnav de cancer care venea să-i ceară rugăciunea, pentru asta întotdeauna ieşea, de multe ori sprijinit de doi, îl purtam doi, unul la dreapta şi unul la stânga, şi-1 duceam înapoi acasă. Cei care veneau din Grecia ca să se trateze de cancer în Anglia, înainte de a merge la spital (sau eventual după), treceau pe la Mănăstire să ceară rugăciunea Părintelui Sofronie. Şi am început să bănuiesc că nu era doar o întâmplare, că probabil se întâmplase câte ceva în Grecia. Ei, în vara asta am auzit de o sumedenie de minuni care s-au întâmplat. Dar trăiam lângă Părintele Sofronie, în firescul acesta — şi, cum spuneam la început, pe sfinţi nu minunile îi atrag şi îi interesează cel mai mult, ci smerenia, şi dragostea, care sunt temeiul, de multe ori neobservat de om, pe care pot după aceea să se întâmple şi minuni, la o adică. Minunea este firescul omului când s-a îmbunătăţit, şi îmbunătăţirea este sfinţenie. Şi, spunea Părintele Sofronie, cancerul e o boală care se teme de rugăciune Şi zâmbea, şi chiar râdea. Iar despre el însuşi, de multe ori seara când mă duceam la el, spunea: "Uite, iar au venit din Grecia. Ei cred că sunt un sfânt, îmi merge acuma renumele în Grecia că sunt un sfânt. Dar lasă-i, nu-i nimic, să creadă că sunt sfânt. O să aibă încredere în rugăciunea mea, şi atunci rugăciunea mea o să-i vindece", zicea el; "dar Dumnezeu găseşte mijloace să mă smerească". Şi râdea, îl pufnea râsul. Zicea: "Pentru mine există doar o singură realitate acuma: Toate dor! Toate oasele mele dor!" şi într-adevăr, aşa era. Zicea asta şi râdea.

Iată un crâmpei din trăirea cu un om ca acesta. Şi am văzut acest firesc şi la Părintele Porfirie. Nu l-am cunoscut personal, dar prin ucenicii lui şi prin cărţile pe care le avem. Şi la Părintele Paisie pe ci l-am cunoscut — şi la alţii, Efrem de la Katunakia (şi despre el s-a scris ceva) Toţi oamenii aceştia, mai în duh, sunt oameni aşa simpli! Unii fiindcă sunt şi ţărani, oameni simpli, fără carte; alţii, ca Părintele Sofronie — cărturar, cu multă cultură şi educaţie şi nu ştiu ce — dar simpli şi fireşti!