Cultura Duhului - Архимандрит (Нойка) Рафаил - Страница 9

40

Biserica Greacă din Londra Şi a spus o cuvântare pe care a încheiat-o cu cuvintele acestea: «Mă bucur, între altele», zice — nu citez exact, dar cam cuvinte de felul acesta — «mă bucur să văd între alţii» (c-a vorbit de mai mulţi, care au făcut multe lucruri frumoase pentru Biserica Ortodoxă Greacă din Anglia) «şi pe membrii Mănăstirii Stavropighice Patriarhale Sfântul loan Botezătorul» (aşa se numeşte Mănăstirea noastră). Că ne-a văzut şi ne-a recunoscut, şi zice: «Mănăstire întemeiată prin truda, sudoarea şi lacrimile Părintelui Arhimandrit Sofronie, de fericită pomenire». Şi a adăugat: «Ale cărui rugăciuni le chem asupra voastră, asupra Mănăstirii, asupra noastră, asupra mea şi asupra Biserici întregi». Cam aşa a spus. Bineînţeles, cuvânt foarte mângâietor pentru noi.

Deci, Părintele Sofronie a fost ucenicul acestui Sfânt Siluan. Pe baza mărturiei Părintelui Sofronie — care a scris cartea, a dat scrierile Sfântului Siluan şi a adăugat şi o primă parte a cărţii în care se explică viaţa călugărească, pentru ca cititorul să înţeleagă ce înseamnă un cuvânt pe care-l dă acest om aparent simplu şi incult — pe baza acestei cărţi s-a făcut deci proslăvirea în 1987, cincizeci de ani mai târziu (Sfântul Siluan a murit în 1938), la cererea multora, mai ales în Grecia, teologi şi profesori şi alţi mari duhovnici. Patriarhul, cu bucurie, şi Sfântul Sinod, au proslăvit între Sfinţi pe Sfântul Siluan de la Athos. Deci de la acest Părinte Sofronie v-am dat câteva citate, şi ce-am trăit lângă el împărtăşesc vouă, fraţi şi surori, în numele Domnului, în seara aceasta. Mă iertaţi că mi-a fost cuvântul cam împleticit la început, dar nădăjduiesc că ceva va rămâne şi în sufletele şi inimile voastre

DESPRE DUHOVNICIE

Sfinţiţi fraţi preoţi şi împreună-slujitori, sfinţiţi fraţi şi surori întru Domnul, sunt încă într-o năvală de gânduri în inima mea, pe care aş vrea să le împărtăşesc cu Sfinţiile Voastre. încep prin a spune că duhovnicia, aşa precum cred că s-a şi zis astăzi, este centrul vieţii bisericeşti. Dar viaţa bisericească nu este ceva deosebit, fiindcă omul prin fire este bisericesc. Biserica este firea omului, este venirea întru fire a unui om, a unui Adam ieşit din firea lui; este chemarea omului, glasul lui Dumnezeu care cheamă pe om dintru această existenţă întru fiinţa cea vecinică, care e Dumnezeu însuşi. Biserica este maica, pântecele maicii în care noi ne săvârşim «gestaţia» duhovnicească — dacă-mi iertaţi acest cuvânt cam clinic. Dar ceea ce este gestaţia după zămislire şi înainte de naştere, într-un anume fel este şi viaţa bisericească după naşterea în lumea aceasta, şi mai ales după Botez, naşterea cea de-a doua; şi este o anume gestaţie între naşterea care începe cu Botezul şi se termină cu trecerea sufletului din viaţa aceasta la cele vecinice.

S-ar putea spune multe, dar poate că nu o să ne lase nici timpul, nici capul meu. Dar aş vrea prin aceasta să vă împărtăşesc ce înţeleg eu prin faptul că viaţa noastră bisericească nu este ceva aparte, deşi alte miliarde de oameni nici nu se duc în biserică. Şi totuşi, aceste miliarde de oameni sunt un om ieşit din fire Şi noi suntem oameni ieşiţi din fire, dar în Biserică ne revenim în fire Biserica nu este altceva decât firea noastră, nu este nimic mai mult

42

decât firea omului, dar, în acelaşi timp, nimic mai puţin decât firea omului, firea aşa cum a zămislit-o în gândul Său Dumnezeu, în sfatul Său cel mai nainte de veci, când a gândit să facă pe om, să facă om în chipul lui Dumnezeu şi în asemănarea Lui

Deci duhovnicia este centrul vieţii noastre. De la duhovnicie pornesc toate, şi în duh se săvârşesc toate. Şi atuncea, acesta este locul central unde omul trebuie să săvârşească facerea lui. Or, mă bucur şi mă cutremur să pot vorbi cu duhovnicia Bisericii, cu un număr de duhovnici, fiindcă în mâinile noastre, ca duhovnici, este cheia puterii de a săvârşi această mântuire pornind de la însuşi centrul, însuşi nucleul vieţii noastre. Zic putere; Părintele Sofronie comenta ce înseamnă putere — comenta în franţuzeşte, însă pe româneşte cuvântul are aceeaşi etimologie, «putere», de la verbul «a putea». A putea ce? Fiindcă Pilat se fălea că are putere să dea moarte sau putere să slobozească de moarte. S-a adeverit bietul Pilat că nu avea nici una nici alta, precum îi spusese Mântuitorul.1 Dar noi, prin hirotonia şi hirotesia noastră, avem puterea de a da viaţă; nu de a o lua, sau de a ne răzgândi şi a nu o lua, ca Pilat şi ca puternicii lumii acesteia, ci avem puterea de a da viaţă. Şi nu noi ci — mi-ar plăcea să-l citez pe Sfântul Apostol Pavel — «Hristos în noi».

Aş vrea să încep prin a da un cuvânt care sper că va fi ca o încurajare pentru toţi fraţii şi Părinţii mei întru Domnul, şi ca o mângâiere Preasfinţitului: Ce este un duhovnic bun şi când începe un duhovnic a fi bun? Şi voi încerca să explic cum înţeleg eu următoarea zicere, poate cam îndrăzneaţă «Un duhovnic bun este cel care stă în pantofii tăi acum, Părinte! Duhovnic bun eşti tu, Părinte!»

Când începe un duhovnic să fie bun? Acum. Acum este vremea bineprimită — cum spune Sfântul Apostol Pavel — acum este ziua mântuirii.1 Acxim\ Şi în virtutea cărui fapt poate duhovnicul să fie bun acum? în virtutea hirotoniei şi a hirotesiei, în virtutea lui Hristos Care trăieşte în noi, şi nu a înţelepciunii noastre. Nu dezic nicicum toate cele ce le-a spus Preasfinţitul, şi avem nevoie de pregătirile spuse. Dar pentru o şcoală de duhovnici trebuie o clădire, trebuie bani pentru clădire, trebuie vreme pentru a pregăti. Şi, cum spunea şi Preasfinţitul, nu este sigur dacă iese un duhovnic bun până să nu cadă bietul suflet şi el pradă amăgirilor lumii ăsteia. Nu că trebuie neapărat să se întâmple, dar ştim că se întâmplă lucrurile acestea. Deci noi, ca oameni, nu putem conta pe asta. Pregătirea, oricât de bună este, trebuie timp, trebuie bagajul lumii ăsteia, trebuie multe greutăţi.

Şi totuşi, aş vrea să atrag atenţia la momentul şi felul în care duhovnicia începe acum. De ce? Păi, ce este duhovnicia? Aş vrea să zic că nu este psihologie. Toate sunt de folos unui duhovnic încercat, cu experienţă, toate experienţele sunt necesare; şi totuşi, este o lucrare ce se poate începe acum, şi mai ales despre lucrarea aceasta voiam să vorbesc. De aceea zic, nu dezmint ceea ce s-a zis şi ce înţelegem noi, ca oameni, dar vreau să atrag atenţia asupra unui alt moment Deci duhovnicia nu este psihologie, duhovnicia nu este viaţă trupească, duhovnicia nu este istoricitate sau istorie, duhovnicia nu este etică şi maniere sau manierisme Duhovnicia este duh, şi «Duh este Dumnezeu».2 Şi trebuie să găsim felul în care Dumnezeu acum poate să lucreze lucrarea de mântuire în

44

fiecare suflet ce vine către mine, păcătosul, şi pe care trebuie să-l aduc la Hristos.

Şi îmi vine un gând (vă spun că e o învălmăşeală de gânduri, dar poate mă va ajuta Dumnezeu să spun ce e esenţial): «către mine, păcătosul», am zis. Şi de câţiva ani, mai ales de când sunt eu duhovnic, îmi vine gândul şi uimirea: De Ce Dumnezeu a rânduit ca mântuirea oamenilor să depindă de păcătoşi ca mine? Nu că zic că altul este păcătos, mi-e ruşine să zic; şi totuşi ştim că nu este nici unul drept înaintea lui Dumnezeu. Şi ştiu că şi fraţii mei, şi Părinţii mei mai buni ca mine, au totuşi conştiinţa păcatului. Fiindcă văd că şi cei mai mari sfinţi se numesc pe sine cei mai mari păcătoşi.

Deci de ce şi cum va putea face Dumnezeu mântuirea păcătoşilor prin alţi păcătoşi? Eu văd aici o taină mângâietoare. Dacă Dumnezeu a îngăduit ca eu, păcătosul, să fiu duhovnic altora… nu mă gândeam, când nu eu eram duhovnic şi mă spovedeam la oricine — m-a ajutat Dumnezeu şi am trăit ce spune Biserica — nu mă gândeam dacă-i păcătos sau nu, dacă-i vrednic sau nu; aveam încredere în duhovnicie şi mă spovedeam la duhovnic. Acuma este rândul meu, şi tremur. Cum, mântuirea unui suflet să depindă de mine? Şi atunci: Cum să nu risc să fac un rău, cum să fac să nu se piardă un suflet pentru care S-a jertfit însuşi Dumnezeu9 Mângâierea mea este, că dacă Dumnezeu a pus ca mântuirea omului păcătos să fie făcută prin păcătoşi, înseamnă că pot să zic: Dar ce, păcătosul acesta va fi împiedicat spre mântuire din cauza păcatului şi a neputinţei mele? Şi sfârşesc zicând: Anatema gândului ăstuia! Erezie gândul ăsta! Că altfel Dumnezeu nu ar fi făcut hirotonie şi hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu — dar precum se mărturiseau şi cei mai mari sfinţi, şi de-aceea îndrăznesc să vorbesc aşa — decât dacă Dumnezeu ştie că poate să săvârşească mântuirea păcătoşilor prin păcătoşi