Cultura Duhului - Архимандрит (Нойка) Рафаил - Страница 26

120

moarte, aşteaptă tu, iadule! Nu mă împotrivesc Crucii, nu mă lupt acuma ca să arăt omului că pot să mă dau jos de pe Cruce, nu fac minune să vină llie să mă ia de pe Cruce, sau mai ştiu eu ce… Aşteaptă tu, iadule, cel de pe urmă!"

Toţi întemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat, în tot felul. Şi a trebuit ca şi Moisi să îşi apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de ameninţări, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie să fie apărat. Zicea cineva la noi, acolo în Anglia, care voia să mărturisească adevărata credinţă, şi îmi spunea: "Şi o să mă lupt ca să apăr adevărul!" Şi mi-a venit cuvântul acesta. "De ce nu te laşi apărată tu de adevăr, de Adevărul însuşi?" Şi i-a "picat fisa", şi a ştiut de atuncea ce să facă.

Nu atât noi apărăm adevărul, cât noi trebuie să intrăm în adevăr şi să lăsăm Adevărul să ne apere pe noi. Adevărul ce este9 întrebare eretică. Fiindcă Adevărul este un "cine". Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, a zis: "Eu sunt Adevărul şi Calea şi Viaţa".1

în acest context al iubirii, iubire rănită de încălcare, dacă cineva moare încălcând dragostea, ce se întâmplă cu el9 Cel care iubeşte nu rabdă ca omul să moară. Ce înseamnă toate cele pe care le întreprinde Dumnezeu în întruparea Lui9 Ce altceva, decât iertarea9

Dragostea iartă celui păcătos. Şi acuma vă spun că iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii Dacă de câteva ori m-am dus la duhovnicul meu când am făcut vreo boroboaţă şi am cerut iertare, mi-a spus: "Părinte Rafail, eşti iertat înainte să ceri, dar dacă eşti aşa, noi cum putem să trăim cu tine9"

Iertarea este dată înainte să o cerem "Dumnezeu este dragoste", zice Apostolul Putem să zicem "Dumnezeu este iertare". Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însuşim, trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, şi atuncea vom vedea cum iertarea face parte integrantă din Iubire Aşa trebuie să devenim şi noi. în sensul acesta jertarea se poate înţelege ca vocaţie a omului, adică să învăţăm să devenim precum este Dumnezeul nostru, să învăţăm să împărtăşim aproapelui nostru ceea ce şi noi dorim să primim de la Dumnezeu, ba şi de la aproapele. Sau, cum ne spunea stareţul într-o cuvântare în Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertării: "Noi ca oameni nu putem să nu păcătuim unul împotriva celuilalt, dar datoria noastră este să ne iertăm unii pe alţii şi să ne reluăm, să continuăm, călătoria "pocăinţei şi a mântuirii".

Postul. Ce este postul? Postul, ca orice înfrânare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vieţii biologice, este parte dintr-o nevoinţă omenească prin care micşorăm puţin părtăşia noastră cu materia, cu biologia. E o taină în om, unde, împuţinându-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frâu duhului să-şi exprime ale sale Dacă vreţi, în expresia Sfântului Pavel, "trupul râvneşte împotriva duhului şi duhul râvneşte împotriva trupului".1 Şi poate toţi, sau mulţi dintre noi cunoaştem şi asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, când, dacă mâncăm, parcă "stricăm" ceva care mişcă în duhul nostru, în inimile noastre. Dacă mai avem prea multă părtăşie cu ale pământului, parcă se risipeşte ceva mai preţios

Această conştientizare poate să meargă foarte departe, până la acele nevoinţe precum le cântă Troparele pentru sfinţi cuvioşi, "nevoinţe mai presus de fire" Dar deocamdată nevoinţe pe măsura puterii noastre fireşti, deşi

122

postul, cum e Postul acesta de Paşti, nu este post în sensul adevărat al cuvântului — cum a postit Moisi, cum a postit Ilie, cum a postit Mântuitorul, patruzeci de zile nemâncând nimic Şi au postit şi Părinţii noştri din şcoala filocalică, ca să-i zicem aşa, de când cu Antonie cel Mare, ba poate şi înainte. Au postit şi patruzeci şi, zic în Patericul Egiptean, şi şaizeci de zile (şi au socotit că totuşi patruzeci de zile este măsura omului cum a arătat-o Hristos, Dumnezeu cel întrupat). Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor Este, putem zice, un regim, o dietă. Vedeţi că postul, ca orice înftânare, ţine de dragoste. Dragostea cere o nevoinţă. Şi dragostea celor ale lumii acesteia cere nevoinţă Câte fete tinere astăzi nu ţin regim ca să-şi păstreze silueta9 în măsura şi în legile dragostei de care eşti cuprins este şi măsura şi legile înfrânării sau nevoinţei cu care o să te nevoieşti.

Noi râvnim către cele ale vieţii vecinice, dar trecem prin nevoinţe asemănătoare; ne nevoim nu ca să ne păstrăm silueta, nu pentru aceleaşi motive ca tinerele care vor să îşi câştige pe cineva în viaţa aceasta, un soţ, ci în primul rând, fiindcă un trup prea greoi nu prea se dă rugăciunii Şi chiar pentru motive de sănătate am putea să ţinem acest post, fiindcă sănătatea este folositoare pentru viaţa noastră duhovnicească. Şi-n al doilea rând, dar cu mai multă importanţă, pentru a lăsa mai mult liber-frâu duhului să se manifeste. Căci, cu precădere la sfârşitul Marelui Post de acuma, al Paştilor, de am postit bine, sau de am postit mai puţin bine, sau chiar rău, totuşi în preajma Paştilor parcă altceva mişcă în noi, parcă altfel ni se dă rugăciunea decât în zilele când, fiindcă suntem mai liberi, ne îmbuibăm cu toate bunătăţile pământului

Deci îmi vine să zic aşa: A nu se înţelege că postul şi iertarea sunt destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie Postul este o nevoinţă, un mijloc ca toate nevoinţele; iertarea este acea manifestare a iubirii; iar vocaţia omului este dragostea, care şi este destinul omului, în măsura şi în sensul în care, cum zice Apostolul, "Dumnezeu este dragoste".1 Şi-această dragoste este legea vieţii şi legea veciniciei întrebare: Părinte Rafail, ce este viaţa duhovnicească9

Părintele Rafail: Foarte bună întrebare, dar e subiect pentru încă o conferinţă. în câteva cuvinte, o să pun nişte esenţialuri. Bună întrebare, fiindcă astăzi se confundă cu o moralitate neinspirantă şi insipidă. Nu! Moralitatea este numai un prim pas, un prim pas primitiv de întoarcere la viaţa duhovnicească. Când citiţi Noul Testament vedeţi de câte ori Apostolii vorbesc de "noua viaţă în Hristos".2 Este într-adevăr o viaţă în Duh. Viaţa duhovnicească este a trece de la viaţa noastră primitivă, biologică, pentru care nu am nici un cuvânt de prihană — dar este doar asta, că-i primitivă, şi se termină cu mormântul. Viaţa în duh înseamnă a pătrunde în legile vieţii dumnezeieşti (dacă le putem numi legi), care viaţă nu cunoaşte stricăciune, nici micşorare, nici suferinţă.

De ce suferă omul9 Suferinţa este un mers spre moarte, o pierdere a vieţii Deci viaţa duhovnicească adevărată nu cunoaşte pierdere. Şi a intra, înainte de moartea noastră biologică, în aceste elemente ale vieţii vecinice, este viaţa duhovnicească.

Să luăm dragostea. Uite, vă dau un exemplu De câte ori au venit la mine oameni zdrobiţi de viaţa aceasta, cu încurcături inexplicabile, cu probleme de nerezolvat, şi

124

în neputinţa mea, aşa cum mi-a spus Părintele nostru Duhovnic, dacă au venit la mine, i-am primit cum i-au primit şi fraţii mei din Mănăstire. Şi dacă i-am ascultat, dacă am avut cât de puţină dragoste să-i ascultăm fără să judecăm, de multe ori aşa de puţină dragoste a lucrat aşa o înviere în viaţa acestor oameni, că uneori am rămas pur şi simplu uimiţi, trăsniţi, "de unde şi până unde"!

Deci ce vreau să zic? Dragostea, în cele mai mici manifestări, nu este o chestie psihologică, nici măcar morală. Este legea vieţii. Viaţa duhovnicească este lucrul despre care se vorbeşte astăzi în teologia noastră cu terminologie eretică: mistică. Pentru noi, în Ortodoxie, mistica nu există. Mistica, ce se numeşte mistică, este viaţă duhovnicească E mistică, fiindcă-i a Duhului; că Duhul nu se poate exprima nici în termenii logicii formale, nici în materialitate; e tainică, fiindcă face lucruri pe care le numim minuni, lucruri la care nu ne aşteptăm; chiar şi asta, că împărtăşeşti puţină dragoste unui aproape, şi te uimeşti "de unde până unde", că învie toată viaţa lui — de multe ori şi alţii împrejurul lui.