Cultura Duhului - Архимандрит (Нойка) Рафаил - Страница 23

106

de neincipuit omului De neînchipuit, de exemplu, ce° Că Dumnezeu este Unu/, este efortul întregului Vechi Testament împotriva multiplicităţii de dumnezei ce se prezentau toţi omului Dar, pe de altă parte, acest Dumnezeu întrupat ne zice că este Fiul unui Tată, şi începem să vedem o a doua Persoană. Şi in ultima Lui cuvântare, în foişor, vorbeşte despre trimiterea Duhului Sfânt, "Carele din Tatăl purcede" — a treia Persoană. 0 revelaţie a unui Dumnezeu Unul, dar în trei Persoane: ce om ar putea să-şi închipuie aşa ceva? Până şi astăzi mulţi spun că este o trăsnaie de-a filosofarii elenistice, sau mai ştiu eu ce…

Nu numai asta. Trei veacuri i-au trebuit omului ca să conştientizeze această nouă revelaţie şi să se nască cuvântul acesta, "Treime", adică un Dumnezeu în Trei Persoane. Şi multe lucruri au trebuit conştientizate de-a lungul istoriei, paisprezece veacuri până la Grigorie Palama, pentru ca omul să conştientizeze că în Dumnezeu sunt două aspecte: esenţa lui Dumnezeu, ceea ce este El în El, însuşi, cu care noi nu putem comunica. (Noi nu suntem nezidiţi, noi nu suntem fiinţă din sine precum este Dumnezeu). Şi energia, prin care Dumnezeu Se manifestă şi Se dăruieşte total omului, şi prin aceste energii omul se poate îndumnezei mai mult decât îşi închipuia însuşi Adam care căuta să i se deschidă ochii şi să vadă ce vede Dumnezeu. Că omul poate deveni un Dumnezeu, prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu ca har, până la identitate totală cu Dumnezeu. Totală, dar nu în esenţă. Noi rămânem făpturi, dar viaţa care va fi în om în vecinicie este viaţa a însuşi Dumnezeului celui mai nainte de veci. Viaţa însăşi este dumnezeiască, viaţa însăşi este mai nainte de veci, deci fără de început şi fără de sfârşit, şi de această viaţă se va împărtăşi deplin omul în desăvârşirea Iui, la sfârşitul veacurilor, când Dumnezeu va deveni toate intru toţi.

Şi-acuma am ajuns, cu Hristos şi cu întruparea, în ceea ce numim noi Noul Testament sau Noul Legământ, o nouă epocă a istoriei Şi ce se întâmplă în acest Nou Legământ9 Deja Apostolii anunţau că "lupi cumpliţi"1 vor veni să sfâşie turma lui Hristos. Şi au venit, şi au sfâşiat-o, şi au bântuit. Acuma nu păgânismul, că păgânismul reprezintă omul în necunoştinţa lui, şi oarecum într-o anume nevinovăţie ce îşi caută originea şi Dumnezeul şi soarta; acuma ereziile reprezintă omul, care se arată refractar revelaţiei dumnezeieşti, care acuma cunoaşte şi respinge şi leapădă adevărul. Vedeţi că, în sensul acesta, erezia este mult mai cumplită, mult mai vinovată decât vechile păgânisme. Şi aceste erezii au fost prevăzute şi de Dumnezeu, şi oarecum şi în prorociile din Vechiul Legământ, şi de Apostoli; şi ereziile acestea vor bântui până când răutatea îşi va atinge străfundurile care sunt prorocite în Cărţile Scripturii noastre.

Bineînţeles că tragedie cumplită, dar în care vedem că Dumnezeu este Cel ce ţine hăţurile destinului istoriei, de exemplu când zice Mântuitorul, în prorociile despre sfârşitul lumii: "Iară când această Evanghelie" — adică bunavestire a împărăţiei — "se va propovădui tuturor neamurilor, spre mărturie lor" — adică putere de a se mântui şi ele — "atunci va veni sfârşitul".'

Zice Mântuitorul: "Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie, dar sfârşitul nu va fi încă, că acestea trebuie să vină".3 Deci atunci când Dumnezeu îşi va termina lucrarea de mântuire adamică, atunci, prin Pronia lui Dumnezeu, va

108

fi la fel cum a fost în zilele lui Noe cu Potopul (care Potop este, mai mult decât probabil, lucrarea vrăjilor care se făceau în vremea aceea; dacă vreţi, o amintire a acestui Potop în mitologie este mitul ucenicului vrăjitor care a dezlănţuit apele şi nu a ştiut cum să le stăvilească). Dumnezeu a stăvilit acel Potop până când ultimul, Noe, a intrat în chivot şi a închis chepengul, şi-atunci s-au dezlănţuit răutăţile omului.

Aşa cred că va fi şi sfârşitul. Are aerul că răutatea biruie, că ne năvălesc şi ne înghit toate puterile întunericului, precum a zis Hristos în Ghethsimani: "Ci acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului".1 Dar eu am început să înţeleg: de nu ar fi zis Cuvântul lui Dumnezeu acest cuvânt, că "acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului", până astăzi nu ar putea să-l facă nimica. A fost un cuvânt de îngăduinţă, prin care după aceea s-au putut dezlănţui să-L aresteze, să-L judece pe nedrept, să-L osândească morţii pe nedrept, să-L răstignească, să-L batjocorească, şi El — ca un neputincios. De ce? Fiindcă eu sunt neputincios! Ca un vinovat — de ce9 Fiindcă eu sunt vinovat! Ca un păcătos — de ce9 Fiindcă eu sunt păcătos! A luat asupra Lui toate ale mele. "N-a putut" să Se pogoare de pe Cruce când l-au provocat. De ce9 Fiindcă eu n-aş putea să mă pogor de pe cruce, nici cei de la dreapta şi de la stânga Lui; şi Şi-a asumut acest "canon" al pocăinţei, care este al meu, până când prin Cruce — aşa cum zice Liturghia Sfântului Vasilie — S-a "pogorât în iad ca să plinească cu Sine toate". Şi făcând aceasta, "a dezlegat durerile morţii".

Aşadar, cu Hristos avem pe Dumnezeu Care ne grăieşte. Dumnezeu Care ne arată care este sensul zidirii, ce gând a avut Dumnezeu când a zis "Să facem om în chipul nostru şi în a noastră asemănare",1 care este originea omului şi care este destinul omului. Şi această descoperire dumnezeiască este ceea ce numim — fie snh forma ei apostolică, fie sub forma ei de-acum — Biserica.

Biserica este acolo unde, la chemarea lui Dumnezeu — hai să zicem ca în Rai: "Adame, unde eşti?" — Adam, în loc să răspundă cum a răspuns el în Rai, să poată răspunde: "lată eu!", acolo unde, la g'asul chemării lui Dumnezeu, omul se prezintă înaintea lui Dumnezeu (şi zic: se prezintă aşa cum este!), şi unde primeşte de la Dumnezeu această descoperire, şi începe, cu dumnezeiască însuflare, călătoria lui dintru această nefiinţă, în care suntem încă, întru fiinţă.

Viaţa aceasta care în terminologia Noului Testament se numeşte pocăinţă nu este nimic altceva decât dinamica căutării veciniciei, răspunsul adamic la chemarea lui Dumnezeu, şi acest "lată eu!", când Adam, în loc să se mai ascundă după copaci fiindcă este păcătos, vine la Dumnezeu aşa cum este La fel cum facem noi în taina mărturisirii, ne arătăm precum suntem, şi zic: Fără "frunze de smochin" (Dumnezeu ne acoperă cu îmbrăcăminte mai adevărată decât frunzele noastre de smochin). Dumnezeu este Cel ce ne scoate din nefiinţă, Dumnezeu este Cel ce ne împuterniceşte în călătoria aceasta dintru nefiinţă întru fiinţă. JX'venirea întru fiinţă" aceasta este: pocăinţa, dinamica spre viaţa vecinică. Ea presupune dreaptă înţelegere, până când Dumnezeu va fi grăit însuşi cu Adam, ca din gura lui Dumnezeu să iasă adevărata revelaţie. Nici religiile păgâne, dar nici Prorocii nu au putut să dăruiască omului limpezimea acestei călătorii, adevărul, prin care omul să poată ajunge la adevăratul său destin

110

Dreapta înţelegere a acestui adevăr, pentru care Dumnezeu a trebuit să Se pogoare prin întrupare, pentru care Dumnezeu a trebuit să-şi asume Lui "canonul" nostru al morţii pentru păcat, jertfa pe Cruce, pogorârea în iad, învierea a treia zi, înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta şi cea de-a doua şi înfricoşata venire — ca şi tot ceea te emană de aici, se numeşte Ortodoxie. Dreapta înţelegere, dreapta proslăvire a lui Dumnezeu este Ortodoxia. In învălmăşagul duhovnicesc al vechii lumi, lume care culmina cu Vechiul Testament şi venirea Domnului, ortodoxia era reprezentată de un Avei care se ucide de fratele lui; de Sith, care înlocuieşte pe Avei, de Enoh, un nepot de-al lui Sith, apoi de Noe, prin care Dumnezeu salvează ce poate salva din lumea veche, de Avraam şi de Melhisedec, de Moisi şi de Proroci, şi de Maica Domnului, care este culmea omenirii, culmea răspunsului adamic, şi toată cultura de la Moisi până la Hristos: asta reprezenta ortodoxia, dreapta slăvire. în toată harababura aceea a duhovniciei primitive a lumii Vechiului Testament erau câteva glasuri şi era un popor şi o cultură care, de bine de rău, se ţineau de Dumnezeu cel Adevărat. în Noul Legământ, adică perioada istorică de după Legământul lui Hristos, Dumnezeul întrupat, ortodoxia este exprimată, aşa cum se învaţă şi în teologie, în diferite dogme ce trebuie înţelese totuşi nu în literă, în slova moartă, ci în duh şi în adevăr, cum a zis Mântuitorul Samarinencii, o înţelegere care-i îngăduie omului să urmeze calea cea adevărată ce duce la mântuire.