Cultura Duhului - Архимандрит (Нойка) Рафаил - Страница 1

Ieromonahul Rafail Noica

CULTURA DUHULUI

OAMENI «CULTIVAŢI»

Se spune despre un om bine format, care a acumulat o seamă de cunoştinţe şi deprinderi manierate, că este un om cult sau cultivat. Un om cultivat are mult bun simţ şi este o plăcere să stai de vorbă cu el.

Puţină lume mai ştie însă că termenul de «cult» şi «cultivat» sau termenul de «cultură» derivă din noţiunea de «cult religios». Preocupările culturale au luat naştere în legătură cu cultul religios, în cadrul frământărilor omului de a pune tot ce-i mai frumos în slujba lui Dumnezeu. Aşa că om cult, în adevăratul sens al cuvântului, este omul cultivat din punct de vedere spiritual.

Înţelegem de ce, în acest context, părintele Rafail Noica îşi intitulează această carte «Cultura Duhului». Duhul Sfânt este Cel care-l îmbogăţeşte sufleteşte pe om, iar oamenii doritori de frumuseţi divine au o cultură a Duhului.

În cazul culturii laice, pentru a o acumula, este nevoie de un dascăl şi de studiu temeinic. Toţi oamenii cultivaţi s-au format pe lângă un mentor şi au depus efort pentru a face acest demers.

Exact acelaşi lucru se întâmplă şi-n viaţa duhovnicească. Pentru a te forma ai nevoie de un părinte spiritual cu experienţă şi cunoscător întru cele ale Duhului. Mai este necesară si o lectură bine aleasă si susţinută.

Părintele Rafail este un asemenea duhovnic, şi cartea pe care ne-o pune la îndemână cuprinde cuvinte duhovniceşti profunde, izvorâte dintr-o experienţă de viaţă trăită în Duh.

Credem că cei ce o vor citi se pot cultiva duhovniceşte şi pot acumula cunoştinţe folositoare pentru viaţa lor spirituală.

ANDREI Arhiepiscop al Alba luliei

CUVÂNT ÎNAINTE

Două erau, până odinioară, felurile prin care cuvântul se împărtăşea, graiul viu, şi slova scrisă.

Graiul viu era cândva «caracteristic», poate, îndeosebi propovăduiţii. Se căuta literal «inspiraţia», însuflarea. Adică, în duh de rugăciune, cel ce propovăduia încerca să «prindă» ceea ce Duhul voia să împărtăşească celui sau celor de faţă (cf Mat. 10, 19–20; Marcu 13, 11; Luca 12, 11–12). Aceasta implică neapărat o părtăşie, o comuniune în dragoste cu cei de faţă; trebuie să se simtă «pulsul» duhovnicesc al auditoriului, iar cuvântul face ecou stării lui de duh, receptivităţii, aşteptărilor lui, ba chiar se «naşte» din acestea. Gânduri vin, dispar, se «ivesc», se mai pierd; mintea este uneori mai ageră, alteori se mai «stinge». Frazele nu întotdeauna decurg în secvenţă riguros logică, ci se înfiripează mai ales acea părtăşie, acea comuniune, în care cuvântul se împărtăşeşte de la inimă la inimi ca «energie» de viaţă (cf Ioan 6, 63); în care cuvântul se «trăieşte», adesea dincolo de conţinutul lui strict informativ. în «cultură», acesta este cu precădere domeniul poeziei, dar şi în alte forme de literatură se mai regăsesc cel puţin «frânturi» ale acestor caracteristici ale cuvântului ca «energie», ca împărtăşire.

Slova scrisă îşi are legile ei. Cuvântul aci trebuie să decurgă ca o secvenţă logică, începând de la introducerea temei, de la premise, ideea dezvoltându-se treptat până la fireasca ei încheiere. Se impun nişte rigori gramaticale, de timp al verbelor, de persoană, şi altele, în parte şi pentru că lipseşte posibilitatea expresivităţii prin gesturi, prin intonaţii.

6

«Cultura» de mult deja, distingea în literatură mai multe genuri. Mulţumită progresului tehnologiei postmoderne, un nou «gen» vine să se adauge acestora, pe care îmi vine să-l numesc «genul magnetofonar». Acesta ia naştere din uşurinţa cu care acea anume «bâzdâganie» îţi papagalizează fiecare «hm, hm» şi «hapciu» (uneori pierzându-se, în zgomote de fundal, cuvinte esenţiale), şi cu care ţi le redă, orişicând, cu pretinsă absolută exactitate; ceea ce şi înclină pe contemporanii noştri, pe lângă copiile aproapVfiîfihiîe ce se pot face şi înmulţi, să le transpună şi pe hârtie, aproape identic, şi astfel să scoată «cărţi» în toată regula, lipsite însă de regulile şi rigorile literaturii clasice. Rezultatul este o slovă scrisă cu oarecari efecte — şi pretenţii — de cuvânt viu, în realitate un fel de surogat de amândouă, o «corcitură» care se adeverează a fi «nici — nici». Acestui «gen» aparţine şi cartea de faţă, şi cea precedentă sub acelaşi nume de autor.

în ciuda dorului de a împărtăşi cu întreg neamul meu acele lucruri care au fost lumina şi comoara vieţii mele, temeiul nădejdii şi năzuinţelor mele, nu fără de sfială, ba chiar ruşine, am îngăduit să se dea tiparului prima carte; şi m-am lăsat convins — sau poate silit — să se repete experienţa şi cu aceasta. Ruşine nu atât pentru monstruozitatea culturală, cum poate fi socotit (pe drept cuvânt) acest nou «gen», cât pentru aproximativismul, necesar legat de el, în parte şi din pricina procedeelor realizării lui: nu literatură, nu «cultură» este Cultura Duhului, ci cuvânt de mântuire. Pentru gravitatea acestei teme, în realitate, fiecare cuvânt este, potenţial, de importanţă, nu doar extremă — ultimă, căci de «bătaie», nu doar lungă — vecinică A lăsa acest cuvânt în soarta «magnetofonaricei» îmi apare uneori ca ceva apropiat de un «kamikazism» duhovnicesc

Şi totuşi… «Duhul unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine, şi unde merge» (Ioan 3, 8); iar în virtutea acestui fapt, adesea, mai «păcătoasă» este rigoarea scrisului decât libertatea graiului viu faţă de cerinţele Duhului pe care nimic nu-L poate conteni. Şi, de unde, cu cuvântul, adesea te uimeşti, ba chiar te îngrozeşti «unde dai, şi unde crapă»; dar, pe de altă parte, cu Duhul, chiar şi aceasta poate să lucreze surprinzător de constructiv. Şi poate, întru această nădejde, cu această rugăciune, am şi vorbit, am şi lăsat să se publice cuvintele împărtăşirii mele. Sau, cum zice dicţionarul francez Larousse: «Je seme â tout vent»1 — şi eu «semăn la tot vântul», nădăjduind că acolo unde este «între oameni bunăvoire» (Luca 2, 14), şi acel Duh al «bunăvoirii» va lucra — mântuire, şi nu pierzanie; şi aceasta poate mai mult, şi mai desăvârşit decât orice pretins «simţ de răspundere» mi-aş putea asuma eu.

Cu acestea, mă încredinţez, nu «publicului», ci «bunăvoirii» fraţilor mei şi surorilor întru Domnul; nu unei omeniri amorfe şi impersonale, ci personal ţie, suflete care îmi citeşti rândurile acestea. Şi, de «crezi», sau de «nu crezi» tu, nădăjduiesc în Cel ce te vede acum, şi Care ştiu cu câtă iubire îţi poartă de grijă în toată clipa (ştiut sau neştiut ţie), ca să-ţi insufle în inimă şi în suflet «cuvânt al vieţii celei vecinice» (Ioan 6, 68), fie cu ajutorul, fie şi fără ajutorul, dar fie şi în ciuda cuvintelor pe care voi să le împărtăşesc.

8

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU — CULTURA DUHULUI

Preasfinţitul Andrei. Postul Mare al anului 1994 să-l începem cu Părintele Rafail Noica. Un gând doar la începutul Postului, care să ne însoţească până când va veni Luminata Zi a Paştilor. Mai toţi marii duhovnici din ultima vreme încearcă să sublinieze două virtuţi: smerenia şi iubirea. De fapt este îndemnul Mântuitorului, pe care vi-1 pun în suflete acum la început de Post: «învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima». Şi mai proaspăt în minte îmi este cuvântul Sfântului Siluan, contemporan cu noi, care ne îndeamnă şi el, aşa cum o făceau şi alţii, pentru a ne verifica sufleteşte, referitor la smerenie şi referitor la iubire, la îndemnul Mântuitorului, ne dă şi el criteriul acesta ca şi alţi Sfinţi Părinţi: Dacă vrem să testăm starea sufletească în care ne găsim, să ne întrebăm: «Ne este totuna dacă cineva ne laudă sau ne huleşte? Şi putem iubi pe vrăjmaş cu aceeaşi intensitate ca pe prieten?» Dacă aceste două lucruri se întâmplă, din punct de vedere sufletesc suntem la înălţime; dacă nu, mai avem mult de urcat.